mamici si copii
Doriți să reacționați la acest mesaj? Creați un cont în câteva clickuri sau conectați-vă pentru a continua.

Religiile lumii

3 participanți

In jos

Religiile lumii Empty Religiile lumii

Mesaj Scris de miky_28 Dum Feb 15, 2009 4:38 am

Istoria religiei este o dramă emoţionantă, a urcuşului omului către Dumnezeu. Căutarea omului este atât de sinceră, nevoia lui aşa de mare şi descoperirea lui atât de importantă încât nimic pe lume nu este mai vital decât pelerinajul spiritual.

Fiecare cultură şi fiecare popor caută adevărul divin, cântă despre propriile credinţe, posedă rituri şi ritualuri diverse. Nici o altă convingere nu este mai universală, nici o teorie nu este mai fundamentală decât aceasta: că viaţa trebuie să-şi aibă originea într-un Duh sau izvor divin. Este imposibil să concepem universul fără Dumnezeu şi nimeni nu-şi poate imagina viaţa fără El drept cauză creatoare. Chiar şi ţări ca Rusia, care afirmă oficial ca Dumnezeu nu există, Îl proclamă prin propria negare. Cel mai umilit ţăran rus ştie că el are nevoie doar să se uite la cer ca să descopere că “cerurile spun slava lui Dumnezeu, şi lucrarea mâinilor Lui o vesteşte tăria” (Psalm 18.1).
Religia înseamnă de toate pentru toţi. La primitivi ea însemna oferirea de sacrificii animaliere, iar la aborigeni însemna mutilarea propriului trup. Ea se putea exprima prin ceremonii baptismale pentru cei răposaţi şi prin exerciţii duhovniceşti pentru cei aflaţi în viaţă. Ea este încercarea omului de a sonda misterul vieţii şi de a dovedi că enigma morţii nu este decât uşoara trecere spre o altă lume.
Am putea considera religiile lumii ca un inel; un inel care, ca şi adevărul, nu are nici început nici sfârşit. Putem să ne imaginăm toate expresiile denominaţionale ca pe nişte arce din cercul adevărului. Putem spune că nimeni nu poate pretinde întreg cercul şi că fiecare poate, pe drept, să pretindă vreo parte din el.
Şi totuşi, lumea continuă să pună întrebări pertinente: “Prin ce ne asemănăm noi cu credincioşii celorlalte religii şi prin ce ne deosebim? Ce ne este specific nouă? Care este natura cunoaşterii religioase şi cum afectează aceasta viaţa oamenilor? Ce pot învăţa eu de la alţii şi ce pot învăţa ei de la mine?”
Înţelegerea lumii ca o totalitate a realităţii spirituale şi materiale, deschide posibilităţi noi pentru dezvoltarea personalităţii. Viziunea dualistă a lumii permite să argumentăm existenţa principiilor dezvoltării morale ca o parte integrantă a realităţii obiective, ajuta elevii să facă o alegere conştientă în favoarea autoperfecţionării morale.

asteptam si opiniile voastre legate de acest subiect si daca va place ideea vom prezenta istoria fiecarei religii!
miky_28
miky_28
supermoderator
supermoderator

feminin
Numarul mesajelor : 10397
Varsta : 44
Localizare : aproape de voi
Joburi/Distractii : cadru didactic
Stare de spirit : vesela si pusa pe sotii
zodia ta : Religiile lumii Rac
. : Religiile lumii 683429w1nqpcirhr
Data de inscriere : 26/10/2008

Sus In jos

Religiile lumii Empty Re: Religiile lumii

Mesaj Scris de miky_28 Mar Mar 10, 2009 3:07 am

CRESTINISMUL

Creştinismul este una din cele trei religii monoteiste contemporane, alături de iudaism şi islam. Considerând împreună catolicii, protestanţii şi ortodocşii sub eticheta globală de "creştini", religia acestora este actualmente la nivel mondial cea mai importantă din punct de vedere numeric. Islamul, cealaltă religie monoteistă derivată din tradiţia religioasă iudaică, este a doua ca pondere numerică a adepţilor în lume.

Creştinismul îmbină tradiţii din iudaism, pe care le îmbogăţeşte cu mărturia Noului Testament. Ca moştenitor alături de islam şi iudaismul contemporan al tradiţiei religioase orientale, creştinismul perpetuează până în ziua de astăzi credinţe şi mituri născute pe malurile Eufratului acum mai bine de 5000 de ani.[1]

Ca orice monoteism, creştinismul a manifestat în bimilenara sa istorie o apreciabilă cantitate de intoleranţă atât de tipică acestei forme speciale de religie.[2]

Cuvântul "creştin" vine din limba latină populară, de la christianus, derivat de la Hristos, deoarece Iisus/Isus din Nazareth este considerat în religia creştină ca fiind Mesia şi fiul lui Dumnezeu. Cuvântul "Hristos", în limba greacă Χριστός Christós, "cel uns", este traducerea din limba ebraică a cuvântului משיחMaşiah (arabă مَسيح Masīh).

Instituţia specifică creştinismului este biserică. Autoritatea doctrinală este Sfânta Scriptură sau Biblia, la care se adaugă, în ortodoxie şi catolicism, tradiţia Bisericii, iar pentru catolicism şi Magisteriul bisericesc, reprezentat de autoritatea papei.
Creştinismul este religia acelora care mărturisesc credinţa în Iisus Hristos, pe care-l recunosc şi-l cinstesc drept Fiu al lui Dumnezeu şi purtător al unui mesaj universal de mântuire propăvăduită de apostoli. Sintagma "Fiu al lui Dumnezeu" trebuie înţeleasă aici în sensul dat ei de către creştini, căci ea este veche, precedând creştinismul. Astfel, despre împăratul roman Augustus se spunea că este Fiul lui Dumnezeu pentru că era fiul adoptat al lui Iulius Cezar, împărat zeificat de către romani. Savanţii Mircea Eliade şi Ioan Petru Culianu pun la îndoială faptul că Iisus i-a dat sintagmei ("Fiul lui Dumnezeu") acelaşi înţeles pe care mai târziu creştinii i-o vor da.[3] Această religie şi crezul ei este în continuitate cu iudaismul primului secol, revendicându-se ca împlinire a legământului încheiat de Dumnezeu cu poporul lui Israel. Pentru teologii contemporani, Iisus Hristos a fost un predicator ambulant (itinerant) în Palestina secolului I e.n., care potrivit mărturiei biblice înfăptuia miracole pe unde trecea.[4] În Imperiul roman al vremii, acest fapt trecea ca fiind banal şi nimic străin atmosferei timpului şi locului, despre maeştrii stoicieni şi cinici ai vremii spunându-se acelaşi lucru. Numeroşi făcători de minuni evrei pot fi comparaţi cu Iisus. Astfel, Talmud-ul relatează despre minunile înfăptuite de diverşi rabini, de exemplu rabinul Honi ha-Meaggel, trăitor în secolul I î.e.n., sau celebrul rabin Hanina ben Dosa, un contemporan al lui Iisus. În contul acestui rabin trăitor în aceeaşi perioadă cu Iisus este pus, de altfel, un miracol de-o asemănare frapantă cu unul dintre miracolele pe care textul sacru creştin îl pune în contul lui Hristos, anume vindecarea fiului unui slujbaş la Capernaum (Ioan 4:43-54); Hanina ben Dosa se pretinde a fi vindecat fiul unui rabin, anume al lui Gamaliel II. Iudaismul, ca şi alte religii antice, considera miracolele ca făcând parte din ordinea lucrurilor. Vechiul Testament conţine numeroase relatări de intervenţii ale lui Dumnezeu în favoarea poporului care credea în el, dar în Biblia evreiască găsim şi miracole înfăptuite de oameni sfinţi, precum profetul Ilie şi Elisei, un număr important de relatări miraculoase ale Noului Testament fiind influenţate de aceste relatări ale Vechiului Testament.[5]

Creştinismul, aşadar, îşi are originea la ceea ce pentru credincioşii creştini reprezintă evenimentul şi misterul lui Hristos (adică viaţa, cuvintele, pătimirea, moartea sa pe cruce, învierea sa din morţi, înălţarea la cer şi trimiterea Mângâietorului în ziua de Cincizecime). Se caracterizează prin monoteismul său, conform, de altfel, matricei originare ebraice, asta deşi totuşi o altă religie din aceeaşi matrice, anume islamul, percepe creştinismul ca fiind o formă de politeism (sîrk), iar istoricii religiei situează creştinismul pe o poziţie aparte în raport cu religiile monoteiste cu caracter exclusiv (absolut) precum islamul şi iudaismul, din cauza noţiunii specific creştine de Treime, adică "trei persoane de-o unică substanţă", fapt ce aruncă creştinismul în categoria monoteismelor pluriforme alături de religiile primitive, care prin expresia unui monoteism pluriform (mai mulţi zei sunt consideraţi a fi manifestări ale unui unic zeu) încearcă să răspundă aceleiaşi probleme ca şi dogma trinitară, anume a coexistenţei unităţii divine şi a pluriformităţii divine (multiplicităţii de manifestări ale acesteia), un exemplu fiind spiritul adorat de păstorii nilotici "nuer".[6] Dubla natură a uneia dintre manifestările dumnezeului creştin, anume a lui Iisus, divină şi umană, nu face decât să complice şi mai mult situaţia creştinismului din punctul de vedere al sistematicii istoriei religiei. De altfel, Biblia creştină, atât Vechiul cât şi Noul Testament, nu conţine afirmaţii sau speculaţii trinitare, în ea apărând doar formule liturgice triadice.[7]

Nucleul fundamental al credinţei creştine constă în afirmarea lui Dumnezeu — creator al universului (şi, prin urmare, al omului), fiinţă plină de iubire şi de grijă părintească (într-adevăr, Crezul creştin enunţă: „cred într-unul Dumnezeu, Tatăl atotţiitorul, Făcătorul cerului şi al pământului, al tuturor celor văzute şi nevăzute”), constituit în trei persoane distincte în relaţie, dar egale în natură.

În Iisus Hristos este recunoscută o dublă natură: divină şi umană, fiecare dintre ele deplină. Credinţa creştină că după moartea sa pe cruce Iisus Hristos a înviat din morţi, se constituie în teologia creştină ca dovadă a acestei duble naturi. Istoric vorbind, chestiunea naturii lui Iisus Hristos a fost un motiv de mari dispute între adepţii săi încă de la începuturile creştinismului şi punctând cu crize şi dispute istoria acestei religii până astăzi.

Majoritatea denominaţiunilor creştine afirmă fidelitatea sa faţă de esenţa creştinismului primordial, în ciuda formei schimbate.

Cele trei mărturisiri de credinţă (crezuri) ale creştinilor sunt:

* Simbolul apostolic (anul 50);
* Simbolul niceeano-constantinopolitan, stabilit prin sinoadele ecumenice de la Niceea (325) şi Constantinopol (381);
* Simbolul atanasian (sec. IV-VIII?), ce explică amănunţit dogmele creştine de bază, comune tuturor tendinţelor şi confesiunilor creştine.

Din predicarea lui Iisus (adică a evangheliei – „buna vestire” că Dumnezeu a împlinit promisiunile sale cf. Lc 2, 35u.), conform creştinismului, izvorăşte nu numai vestea mântuirii finale a omului şi a universului, dar şi angajarea personală în dinamica unei morale contrasemnată de iubire faţă de aproape şi a unei vieţi trăită în relaţie personală cu Dumnezeu.

Biblia spune că Dumnezeu era în Hristos, împăcând lumea cu Sine (2 Cor. 5:19,20).

Pentru unii creştini, Logosul este a doua persoană din Sfânta Treime (Dumnezeu Unu-ntreit - termen care nu apare în Sfânta Scriptură), care se întrupează, devenind în acelaşi timp Isus Hristos/Iisus Hristos/Isus Christos, făcându-se om adevărat şi rămânând în acelaşi timp Dumnezeu adevărat.

Pentru creştini, omul se mântuieşte prin moartea şi învierea lui Iisus Hristos. Potrivit teologiei temeliilor, Iisus moare pe cruce pentru a plăti Tatălui preţul de răscumpărare a păcatelor omenirii, apoi învie, urmând ca toţi oamenii să învie la sfârşitul istoriei. Potrivit, însă, teologiei liberale, omul se mântuieşte doar prin aderarea la Hristos.[necesită citare]

În creştinism, fundamentală este şi referinţa la dimensiunea comunitară: într-adevăr, cei care cred în Iisus Hristos sunt chemaţi să participe direct la viaţa comunităţii.

Creştinismul mai poate fi definit ca „religia cărţii”, datorită importanţei textelor sacre şi a referinţei la aceste texte ale revelaţiei adunate în Biblie, dar această etichetare („religia cărţii”) a fost făcută de reprezentanţi ai islamului, creştinismul fiind religia lui Hristos, cel înviat.

Totuşi conţinuturile doctrinare esenţiale care îl caracterizează au fost elaborate în decursul secolelor şi au dus la apariţia multor confesiuni religioase, care – în diferite feluri – îşi exprimă legătura lor cu acest patrimoniu doctrinar comun.

De-a lungul timpului, principalele divergenţe s-au manifestat:

* în legătură cu natura reală a lui Iisus Hristos;
* în legătură cu gradul de libertate a omului în interiorul planului divin de mântuire;
* în legătură cu modul de organizare instituţională a comunităţii creştine;
* în legătură cu raporturile creştinismului cu puterea politică.

În jurul acestor probleme de fond s-au manifestat, în plus, divergenţe între creştini şi în legătură cu:

* interpretarea corectă a textelor revelate,
* a sacramentelor,
* a riturilor liturgiei şi
* a codificării normelor morale.
miky_28
miky_28
supermoderator
supermoderator

feminin
Numarul mesajelor : 10397
Varsta : 44
Localizare : aproape de voi
Joburi/Distractii : cadru didactic
Stare de spirit : vesela si pusa pe sotii
zodia ta : Religiile lumii Rac
. : Religiile lumii 683429w1nqpcirhr
Data de inscriere : 26/10/2008

Sus In jos

Religiile lumii Empty Re: Religiile lumii

Mesaj Scris de miky_28 Mar Mar 10, 2009 3:08 am

Creştinismul primar
Primelor comunităţi creştine de origine ebraică ivite ca urmare a predicii lui Iisus Hristos şi a apostolilor săi foarte curând li s-au alăturat şi comunităţile de origine păgână născute (mai ales) din apostolatul lui Saul din Tars, care a purtat, a inserat creştinismul într-un context mai amplu, atât geografic cât şi cultural. Acest fenomen n-a întârziat să provoace conflicte delicate în interiorul diferitelor comunităţi, conflicte despre care vorbesc Faptele Apostolilor şi chiar Scrisorile lui Paul.

Specific creştinismului primar este aşadar amploarea diversităţii de opinii şi credinţe în numeroase chestiuni teologice, fapt provocat iniţial de caracterul oral al transmisiei mesajului lui Hristos, şi mai apoi de amploarea numărului de scrieri care îi fixau spusele, îndemnurile şi credinţele. Acest fapt, care n-a întârziat să producă dispute intestine în rândul mişcării, a pus în evidenţă necesitatea clarificării doctrinare (acordul asupra Crezului), a stabilirii setului de cărţi inspirate (apariţia Canonului biblic) şi a fizionomiei instituţiei menite să vegheze la păstrarea valorilor comune (înfiinţarea bisericii).

Aşadar, răspândindu-se în tot bazinul mediteran, în sec.I, creştinismul primar a avut la început o fizionomie predominant urbană: centrele mai importante erau: Antiohia, Corint, Efes, Alexandria şi Roma.

Această răspândire în aria geografică mediteraneană a favorizat posibilitatea transmiterii mesajului creştin atât în limba greacă cât şi în limba latină.

În primele trei secole ale erei creştine (e.c.), în pofida apariţiei crizelor interne (pe teme doctrinare: gnosticismul, marcionismul, maniheismul, docetismul, nestorianismul, montanismul, pelagianismul ş.a.), crize care au dus la apariţia unor Biserici cu caracter autonom, creştinismul a continuat răspândirea sa atât în imperiu cât şi în afara lui. Această răspândire n-a fost oprită nici măcar de persecuţiile dezlănţuite de unii împăraţi romani, motivate de refuzul creştinilor de a recunoaşte divinizarea împăratului, deşi proclamau fidelitatea lor faţă de legile civile (reprezentativă este de exemplu Acta martyrum Sicillitarum).

Între principalele persecuţii au fost cele de sub domnia lui Nero (64-67), Decius (249-251), Valerian (257-258) şi Diocletian (303-311).

Din a doua jumătate a secolului al II-lea, în faţa criticii elitelor culturii păgâne, în special al filozofilor, a înflorit apologetica – adică, autoapărarea creştinismului pe plan cultural şi moral (de ex. Iustin Martirul şi Filozoful, Tertulian, Clemente Alexandrinul, Origene, Eusebiu din Cezareea ş.a.).

Cu „Edictul de la Milano” (313), împăratul Constantin cel Mare (306-337), şi cu „Edictul de la Tesalonic” (380), împăratul Teodosie (346-395), creştinismul a sfârşit prin a deveni o realitate mai întâi tolerată, iar mai apoi constitutivă a Imperiului Roman. Tradiţia a reuşit să împământenească chiar şi în cultura laică ideea că Edictul de la Milano, proclamat de Constantin şi Licinius este actul prin care se institue toleranţa faţă de cultul creştin, dar monografiile istorice precizează că Galerius a emis un edict de toleranţă în 311.[8] Odată cooptat în angrenajele puterii, creştinismul se va transforma rapid într-un crud persecutor al celorlalte culte şi religii, dar şi al filozofiei vremii, fapt care se va materializa în interzicerea practicării oricărei alte religii în afară de creştinism dar şi cu închiderea şcolilor de filozofie atât de preţuite de către lumea clasică. În acest proces au existat, desigur, şi numeroase victime omeneşti, de la membrii ai clerului şi simplii credincioşi ai diverselor religii "păgâne", până la filozofi.

Împăraţilor le-au fost recunoscute, din ce în ce mai mult, ample spaţii de intervenţie în viaţa Bisericii, inclusiv convocarea de Concilii Ecumenice, care în acele secole au avut de înfruntat diferite controverse, mai ales cele care au sfârşit în erezii trinitare şi cristologice. În urma acestor controverse creştinismul a ajuns la formulări riguroase a adevărurilor de credinţă (dogmele), cuprinse în crezul de la Niceea (numit şi Crezul apostolic) şi mai apoi în Simbolul (Crezul) niceno-constantinopolitan (sec al IV-lea). Istoria prin care s-au decantat însă aceste formulări dogmatice nu este una paşnică, adesea conflictul între teologi şi taberele lor de susţinători atingând forme extreme, de violenţă fizică şi psihologică, în chiar timpul şi sălile unde s-au desfăşurat anumite sinoade (concilii) ecumenice. În acest context împăraţii, ca reprezentanţi ai puterii seculare şi deci garanţi ai ordinii publice, au simţit de datoria lor să intervină prin impunerea poziţiei unei tabere, ca şi prin masarea de trupe în oraşele în care se ţineau aceste sinoade, şi unde din această cauză tabere de susţinători ai diverselor puncte de vedere teologice în confruntare se încăierau pe străzi.

Caracteristica creştinismului din această perioadă a fost şi dezvoltarea reflecţiei doctrinare condusă de teologii vremii – numiţi mai apoi şi Părinţii Bisericii – (Augustin de Hipona, Ambroziu de Milano, Atanasie din Alexandria, Ioan Gură-de-Aur, Ioan Damaschinul, Vasile cel Mare, Grigore din Nisa, Grigore de Nazianz ş.a.).

În sec. al V-lea, Bisericile popoarelor armen, asirian, copt şi alte câteva Biserici locale n-au primit deciziile dogmatice cu privire la natura lui Christos, definită în Conciliul din Efes (431) şi cel din Calcedon (451) şi rămânând legate de nestorianism sau de monofizism au dat naştere acelor comunităţi creştine cunoscute astăzi cu numele de „Bisericii antice”.

* Biserica Mar Thoma, fără niciun sinod ecumenic;
* Biserica Asiriană, cu 2 sinoade ecumenice;
* Bisericile celor trei concilii;

Creştinismul în Evul Mediu
Integrarea între creştinism şi puterea imperială se întrerupe în Occident odată cu invaziile popoarelor barbare, a supravieţuit însă în Imperiul Bizantin, în forme şi conţinuturi care denotau tendinţele unei sacralizări crescânde a figurii împăratului, deţinător al puterii politice şi religioase.

Chiar şi popoarele „barbare”, care au invadat Occidentul, erau deja creştine, dar în formă ariană. De aici efortul intens al Bisericii romane – care, în lipsa puterii provocată de căderea imperiului, progresa căpătând o crescută relevanţă şi civilă – pentru convertirea acestor popoare la ortodoxia trinitară.
Mozaic: Iisus Hristos

În aceste împrejurări, creştinismul a luat în regatele romano-barbare, importanţa politică. A sprijinit constituirea unor monarhii cu care a păstrat pentru foarte mult timp o strânsă legătură şi deci un nou pol al dezvoltării creştinismului.

Între sec. al III-lea şi al IV-lea şi-a făcut apariţia monahismul (părinţii din deşert: Antonie Pusnicul, Pahomie, Vasile cel Mare, Ioan Cassian ş.a.), care monahism s-a cristalizat în sec. al V-lea în Occident în monahismul Benedictin.

Pe fondul prelungitei căderi economice şi politice produse de invaziile barbare, în Evul Mediu târziu mănăstirile au devenit singurele centre de iradiere nu doar spirituală, dar şi a tradiţiei culturale a Occidentului; au oferit structura economiei medievale încadrând populaţiile în ferme agricole stabile şi au contribuit la opera progresivă a defrişării şi a cultivării terenurilor agricole.

Reîntoarcerea la modelul constantinian de colaborare între stat şi biserică, verificat în epoca carolingiană, n-a schimbat substanţial lucrurile.

Mai importantă însă a fost schimbarea intervenită în bazinul mediteranean din sec. al VII-lea, odată cu cucerirea arabă şi cu islamizarea definitivă a nordului Africii. Astfel, cealaltă jumătate a Imperiului roman, deşi va supravieţui încă o vreme, îşi va vedea şi ea diminuată substanţial suprafaţa, populaţia şi puterea economică, fapt care nu va face decât să faciliteze viitoarele pierderi produse de către creştinătatea orientală în faţa islamului, pierderi care vor culmina cu desfiinţarea imperiului ortodox în 1453. Istoricii amintesc printre cauzele slăbirii Bizanţului şi îndelungata luptă intestină din creştinism ("lupta cu ereziile"), mai precis se indică spre faptul că o parte a populaţiei din partea estică, asiatică şi nord-africană a imperiului, care afişa un creştinism considerat "eretic" de către puterea centrală, era supusă permanent presiunilor din partea acesteia, şi uneori era ţinta masacrelor, fapt care a sfârşit prin a desolidariza această masă de cetăţeni de interesele statului. Probabil sub influenţa noii religii semite, controversa iconoclastă iscată în chiar rândurile ortodocşilor dar care prezintă şi ea o linie de falie etnică evidentă între populaţia europeană, greacă, a imperiului, deschisă (cel puţin începând cu sec. II e.n.) spre expresia plastică (artistică) a sentimentului religios şi masele de origine semită din partea lui asiatică, închistate într-un aniconism fără compromis, va duce şi ea la alte victime omeneşti. Tot cam în aceeaşi perioadă au fost creştinate şi popoarele slave, spre care s-a îndreptat activitatea misionară a bizantinilor Chiril şi Metodiu, în a doua jumătate a sec. al IX-lea, fapt care se va dovedi mai târziu salvator pentru creştinătatea orientală, când Rusia se va constitui în apărătoarea credinţei ortodoxe.
miky_28
miky_28
supermoderator
supermoderator

feminin
Numarul mesajelor : 10397
Varsta : 44
Localizare : aproape de voi
Joburi/Distractii : cadru didactic
Stare de spirit : vesela si pusa pe sotii
zodia ta : Religiile lumii Rac
. : Religiile lumii 683429w1nqpcirhr
Data de inscriere : 26/10/2008

Sus In jos

Religiile lumii Empty Re: Religiile lumii

Mesaj Scris de miky_28 Mar Mar 10, 2009 3:18 am

Relaţia creştinismului cu alte religii

Datorită istoriei sale schimbătoare este dificil să înţelegem nivelul actual al relaţiilor creştinismului cu alte religii. Acestea variază de la regiune la regiune. Partea următoare reflectă unele din aceste relaţii:

Iudaismul

În istorie, relaţia dintre iudaism şi creştinism a fost tensionată. În trecut, creştinii erau învăţaţi că evreii l-au ucis pe Iisus Hristos, ,,crimă’’ pentru care ar fi trebuit pedepsiţi. Antisemitismul are o legătură destul de mare cu creştinismul. Totuşi, după Holocaust, diverse discuţii au ca scop reconcilierea creştino-iudaică şi relaţiile dintre cele două religii s-au îmbunătăţit.

Iudaismul priveşte creştinismul ca fiind o eroare: Original, adică în iudaism, Mesiah este un om, un rege evreu aşteptat de către toţi, care deşi va înfăptui multe lucruri greu de făcut de altcineva (reconstruirea Templului, aducerea păcii mondiale, o credinţă universală în dumnezeul evreilor, învierea morţilor), rămâne totuşi o fiinţă umană şi atât (vezi intrarea "jewish eschatology" de pe wikipedia engleză pentru mai multe detalii), care doar are concursul deplin al unicului creator care este Dumnezeu.

Islamul

Adepţii Islamului s-au referit în istorie la evrei, creştini şi la ei înşişi ca la ,,Oamenii Cărţii’’, datorită faptului că cele trei religii se bazează pe anumite cărţi de origine divină. Doctrinar însă, creştinismul este perceput de către islam ca o formă de politeism (asociaţionism, "sîrk" - în arabă "politeism"), aşa cum este reflectat de chiar textul sfânt islamic (Coranul), în surata ("capitolul") 5, versetul 73, care spune textual că "este blasfemie curată să pretinzi că Dumnezeu este unul din trei într-o Trinitate". Versetul continuă, spunând că Dumnezeu (Alah) va pedepsi aspru o astfel de credinţă. Surata 5, continuă şi ea în aceeaşi direcţie, susţinând că Iisus Hristos a fost un simplu om, un profet (surata 5, verset 75), iar versetul 77 spune că cei care cred altfel sunt nişte rătăciţi. Se poate găsi o mai amplă cercetare a viziunii islamice despre creştinism în lucrarea "Islamul interdicţiior" al islamologului Anne-Marie Delcambre, capitol 7, paginile 55 la 62. Conceptul sîrk (în engleză "shirk") este şi el discutat la intrarea omonimă din Wikipedia engleză. Creştinii şi ei, nu recunosc Coranul ca fiind o carte de origine divină, şi nici nu sunt de acord cu faptul că Iisus este un simplu profet ca şi Mahomed, cum nu pot accepta nici faptul că Mahomed este profet, şi că astfel cartea lui sfântă reprezintă un mesaj veridic al Creatorului.

Musulmanii consideră că Biblia şi Tora, cărţile sfinte ale Creştinismului şi Iudaismului au fost interpretate greşit şi distorsionate de către credincioşii respectivelor religii. Bazaţi pe această credinţă, musulmanii văd în Coran corectarea greşelilor făcute de creştini. De exemplu, musulmanii resping existenţa Trinităţii şi a ideii că Iisus Hristos este Dumnezeu.

Între cele două religii au existat dese controverse şi conflicte (Cruciadele fiind un exemplu), chiar dacă au existat şi relaţii de înţelegere şi pace. Scrierile teologului Toma de Aquino citează şi anumiţi filozofi musulmani (cum ar fi ‘Ibn-Rushd).

La data de 6 mai 2001, Papa Ioan Paul al II-lea, primul Papă care s-a rugat într-o moschee, a declarat în Moscheea Omeyazilor din Damasc că ,,Este important ca musulmanii şi creştinii să continue explorarea întrebărilor filozofice şi teologice, pentru a putea obţine o cunoaştere mai obiectivă şi o cunoaştere interreligioasă. O mai bună cunoaştere între cele două religii va conduce, la nivel practic, la o nouă modalitate de a prezenta religiile noastre, nu în opoziţie, cum s-a întâmplat foarte des în trecut, ci în asociere, pentru binele umanităţii.’’


Creştinismul din perspectiva filozofiei şi ştiinţei

Filozofia, datorită caracterului ei raţional, nu putea decât să intre în conflict cu creştinismul, o religie în care adevărurile sunt revelate şi impuse dogmatic. Deşi există incontestabil o influenţă reciprocă între filozofia greacă şi ideile religioase ale evreilor, părţile au intrat în conflict, şi invectivele de-o parte şi alta n-au lipsit deloc. Când au căpătat putere şi număr, creştinii au lichidat filozofia pe care o percepeau ca fiind păgână, închizând şcolile de filozofie, hărţuind sau omorând filozofii vremii. Logica şi raţiunea nu este însă nici păgână, nici creştină. În consecinţă, la un moment dat, o parte dintre creştini (anume creştinătatea occidentală) a redescoperit filozofia şi raţiunea "păgână" prin contactul cu civilizaţia arabă. Europenii practic îşi găseau astfel rădăcinile culturale istorice, greceşti şi romane, cursul luat de evenimente din acest moment ducând la o scădere treptată a forţei religiei, iniţial filozofia eliberându-se de sub tutela religiei, ulterior aparând şi ştiinţa (în sens modern al termenului), fapt care însă n-a dus la dispariţia conflictelor cu creştinismul.

Filozofia reproşează creştinismului şi religiei în general lipsa gândirii critice şi a libertăţii de gândire (dogmatismul), în timp ce ştiinţa, în afară de a fi discreditat istoric anumite afirmaţii ale creştinismului, are ca obiect de studiu, prin diverse discpline ale ei, chiar creştinismul şi religia, ori analiza acestuia din urmă nu-l face deloc mai adevărat decât oricare altă religie studiată. Acest fapt nu a rămas fără consecinţe, căci printre elitele intelectuale gradul de adeziune la dogmele creştine este cel mai scăzut.

Astfel, în iulie 1998, revista britanică Nature publica rezultatele unui sondaj despre credinţă la intelectuali, fapt care a arătat că doar 40 (25 la sută credincioşi şi 15 la sută agnostici) de procente dintre membrii comunităţii ştiinţifice cred într-un dumnezeu personal (cum este acela al religiilor monoteiste precum creştinismul, islamul şi iudaismul), în timp ce doar 7 procente dintre membrii elitei comunităţii ştiinţifice (cum sunt, de exemplu, membrii Academiei Naţionale de Ştiinţe a S.U.A.) cred în existenţa aceluiaşi tip de dumnezeu. Faptul demonstra practic o inversiune a raportului credincioşi-necredincioşi faţă de populaţia generală, la care procentul de persoane care cred în existenţa unui dumnezeu personal se ridica la peste 70 de procente.

Sondajul, realizat pe tiparele introduse de James H. Leuba în 1914, permite şi evaluarea tendinţei în timp a atitudinii religioase: în 1914 aprox. 27 la sută dintre oamenii de ştiinţă declarau că cred în existenţa unui dumnezeu personal, în 1933 procentajul căzând la 15, pentru a cădea în continuare la 7 la sută în 1998.

O verificare a rezultatelor privitoare la existenţa unui dumnezeu personal a fost realizată cu întrebarea referitoare la existenţa sufletului, constatându-se o corelaţie strânsă a răspunsurilor: în 1998, doar 7 procente dintre savanţii de valoare credeau în imortalitatea sufletului.

Un fapt demn de menţionat este că nu cu mult timp înaintea publicării studiului amintit, pe fondul disputei provocată de către fundamentaliştii creştini din S.U.A. pe tema predării teoriei evoluţiei, preşedintele forului academic suprem al ţării, anume Bruce Alberts, a declarat public că mai mulţi biologi care consideră justă teoria evoluţiei sunt foarte religioşi. Motivul ieşirii sale pe scena publică este evident, anume calmarea spiritelor. Ori printre membrii N.A.S., biologii sunt acea secţiune academică cel mai puţin înclinată să creadă în existenţa lui Dumnezeu, scorul în ce-i priveşte fiind de aprox. 5 procente.

Contradicţia dintre declaraţie şi realitatea statistică revelată de sondaj nu face decât să confirme valoarea pur retorică a declaraţiilor de acest gen, menite să nu alieneze şi mai mult franja de populaţie fundamentalistă. Tentativele retorice care încearcă să concilieze ştiinţa cu religia sunt discursuri care, cert, pot fi propagate din bună intenţie, dar care nu corespund realităţii statistice: trebuie distinse anecedotele despre credincioşenia cutărui savant de rezultatele unui eşantion statistic bine construit şi care permite măsurarea tendinţei reale care prevalează în sânul unei populaţii. Ori datele demonstrează clar că oamenii de ştiinţă sunt în general mult mai puţin credincioşi decât ansamblul populaţiei din care fac parte. Este probabilă chiar existenţa unei corelaţii negative între credinţa într-un dumnezeu personal şi nivelul de educaţie. În definitiv, poate nu este din întâmplare că biserica catolică s-a opus atât de mult timp şcolii obligatorii.
miky_28
miky_28
supermoderator
supermoderator

feminin
Numarul mesajelor : 10397
Varsta : 44
Localizare : aproape de voi
Joburi/Distractii : cadru didactic
Stare de spirit : vesela si pusa pe sotii
zodia ta : Religiile lumii Rac
. : Religiile lumii 683429w1nqpcirhr
Data de inscriere : 26/10/2008

Sus In jos

Religiile lumii Empty Re: Religiile lumii

Mesaj Scris de monica_2008 Mar Mar 10, 2009 3:57 am

foarte frumos miky SMILE
monica_2008
monica_2008
moderator
moderator

feminin
Numarul mesajelor : 13728
Varsta : 53
Localizare : Baia-Mare
Stare de spirit : happy
zodia ta : Religiile lumii Fecioara
. : Religiile lumii 683429w1nqpcirhr
Data de inscriere : 20/10/2008

https://happy-family.1forum.biz

Sus In jos

Religiile lumii Empty Re: Religiile lumii

Mesaj Scris de georgiana-francesca Vin Mar 13, 2009 1:42 am

13 martie - ZIUA CUCILOR
Ceremonial de fertilizare si purificare a spatiului si timpului in prima zi dupa Lasatul Secului de Paste prin practica magica a batutului ritual cu opinca, implinita de feciori si barbati tineri mascati, este numit Cucii. Obiceiul Crucilor este o datina de primavara cu valente purificatoare atestata numai in sudul tarii. Participantii acordau o importanta deosebita mascarii in cuci, in special confectionarii glugii, lucrata cu multa iscusinta. Imbracati in fuste, ca femeile, cu gluga pe cap, cu un bat in mana si un clopot mare in spate, Cucii alergau in prima dimineata dupa Lasatul Secului, uneori in ziua Lasatului de Sec, dupa copii, fete, femei, oameni pe care ii atingeau si adesea ii tranteau. Spre mijlocul zilei, luau in mana cate o nuia de care legau o opinca si urmau alte alergaturi si alte lovituri la spatele curiosilor. Seara, cucii mergeau in grup, din casa in casa, pentru a face cate o hora in curte. Interesante sunt si credintele localnicilor despre cuci: “Cel ce se face cuc trebuie sa se faca de trei ori sau de noua ori in noua ani, caci altfel se credea ca murind se va face diavol”; “Fulgii luati de la gluga cucului ii intrebuinteaza femeile ca sa afume pe cei ce sufera de frica”; “Daca omul sau oricine nu primesc o lovitura de la Cuci in aceasta zi, se zice ca acela nu va fi sanatos peste an”. Cucul, pasare-oracol atestata si la vechii greci, avea un rol purificator. Masca cucului alunga spiritele malefice cu sunetul clopotului, fertiliza fetele si nevestele tinere prin atingerea acestora cu opinca, gonea bolile prin arderea fulgilor din gluga. Masca reprezenta, in totalitatea ei , scurgerea timpului annual si sezonal. Asa se desfasura acest obicei cu un secol in urma. Fara prea mari schimbari el poate fi vazut si astazi in satul Branesti, jud. Calarasi.
georgiana-francesca
georgiana-francesca
moderator
moderator

feminin
Numarul mesajelor : 7511
Varsta : 42
Localizare : comanesti/bacau
Joburi/Distractii : agent publicitar
Stare de spirit : vesela si energica
zodia ta : Religiile lumii Sagetator
. : Religiile lumii 683429w1nqpcirhr
Data de inscriere : 18/10/2008

Sus In jos

Religiile lumii Empty Re: Religiile lumii

Mesaj Scris de Continut sponsorizat


Continut sponsorizat


Sus In jos

Sus


 
Permisiunile acestui forum:
Nu puteti raspunde la subiectele acestui forum