Copiii, o POVARA sau CEL MAI PRETUIT DAR(concurs)!

credeam ... ca esti in timisoara ..

pupici!

eee,mi-as dori eu...

ce povesti frumoase..cel mai frumos moment e nasterea unui bebelus..
as sa vin si eu cu povestioara mea

te asteptam...

te asteptam cu drag ,
haideti fetelorr !

nu a mai venit nimeni..?
haideti fetele sau nu va plac premiile?

Vamultumesc fetelor!
Toate povestile sunt emotionante si frumoase!

Si noi, sinoi...

dureaza mult atre concursul asta...pana pe 1 MAI

anka9mai a scris:dureaza mult atre concursul asta...pana pe 1 MAI

asta cam asa e...

asta e....ce sa facem...

Eu cred ca pentru o mama sanatoasa mintal copiii nu pot fi niciodata o povara!!!!!! ci doar un mare dar de la Dumnezeu!

Am doi copii Cosmin Petru 10 ani si Albert Fabian 3 ani jumatate.
Pe cosmin l-am primit in dar pe cand eram si eu un copil, aveam 19 ani. Nu intelegeam eu prea bine ce se petrece si cu ce se mananca viata de sotie si de mama, dar am invatat foarte repede atunci cand am nascut. Mi-am dorit foarte mult un baiat si pe tot timpul sarcinii m-am rugat sa fie asa. cand s-a nascut Cosmin am fost f fericita pt ca era un baietel f frumos de 4 kg. Toata familia era fericita in special tatal meu (care acum nu mai e printre noi) care era atat de emotionat si l-a iubit foarte mult!
Tot timplul mi-l petreceam cu el eram ca o fetita care se juca cu papusa ei preferata. Nu mai conta nimeni si nimic pentru mine..........poate ca la vremea aceea am facut o greseala pt ca cred ca am pierdut casnicia.......dupa 3 ani eram divortata cu un copil. Fostul meu sot a crezut ca daca s-a casatorit si a facut un copil s-a terminat misiunea lui pe acest pamant. Nu se implica niciodata in cresterea lui sau macar sa se joace cu el. Venea de la servici dupa-amiaza la 5 iar noi trebuia sa ne imbracam si sa iesim la plimbare pt ca el trebuia sa isi faca siesta dupa o zi de munca. Si tot asa ..........pana cand relatia dintre noi s-a racit f mult. Picatura care a umplut paharul a fost atunci cand m-a lovit de fata cu Cosmin. Asa ceva nu puteam sa suport si nu era normal sa se intample intr-o famile. Asa ca am decis sa divortez si sa merg mai departe cu capul sus cu toate ca nu prea aveam sprijin. Mamei mele ii era rusine si nu vroia ca eu sa divortez pt ca nu se mai intamplase asa ceva in familia lor, imi spunea ca femeia trebuie sa taca si sa indure pt ca asa are copilu o familie. Eu nu puteam sa concep sa mai stau intr-o casa unde nu era o armonie si un mediu placut de a creste un copil. Si apoi sincer m-am gandit si la mine deoarece era pacat ca la 23 de ani sa ma ingrop in asa o casnicie. S-au intamplat f multe necazuri in perioada aceea ............ stiti cum se spune un necaz nu vine nicoidata singur!
L-a divort a incercat sa faca tot felul de rautati si amenintari doar sa ma sperie dar nu a reusit sa ma invinga, apoi la cateva luni 2 - 3 mi-am pierdut parintii intr-un groaznic accident. Atunci am crezut ca voi muri si eu ........a fost un soc f mare din care am iesit greu cu ajutorul lui Dumnezeu si al lui Cosmin!!!
Pot sa spun ca Cosmin m-a salvat deoarece era micut si nu realiza ce se intampla chiar daca l-am dus sa-i vada si reusea mereu sa ma faca sa zambesc cu tot felul de vorbe stalcite si jocuri copilaresti. Cel mai mult m-a impresionat atunci cand eu imi plangea durerea, iar el a venit catre mine f serios m-a prins de maini si mi- a zis: Mami nu mai plange, am eu grija de tine! Atunci l-am luat in brate si am plans cu el si am multumit lui Dumnezeu pt ca am un inger langa mine, In acelasi timp le-am multumit si alor mei parinti si i-am rugat ca de acolo unde sunt sa il vegheze mereu.
Tipul a trecut si viata a mers mai departe!!!!
Acum sunt f fericita si implinita cu o familie f frumoasa si cu liniste in casa si in suflet.
Vreau sa va mai spun ca stiu sigur pe pielea mea cum se spune ca nimic nu e intamplator in viata si am sa va dau si un exemplu din viata mea. In ziua cand trebuia sa le fac parintilor mei slujba de 1 an de la disparitia lor am aflat ca sunt insarcinata din nou!!! Asa ca inchipuitiva voi cum jumatate de suflet plangea dupa parinti si jumatate era fericit si radea pt asa o minune! Asa am aflat ca voi fi mamica din nou iar Dumnezeu si ai mei parinti mi-au dat tot o minune de baiat de 3.900 kg.
A fost o sarcina buna fara evenimente si o nastere f buna. Singurul lucru trist a fost ca plangeam deoarece in salon inainte de a merge in sala de nasteri fiecare viitoare mamica avea pe cineva langa ele, o mama, o soacra etc. Eu nu aveam pe nimeni deoarece nu l-au lasat pe sotul meu cu mine, dar imi stergeam lacrimile si ma rugam sa fie totul bine. Eu cred totusi ca mama a fost acolo.......asa am simtit!
In sfarsit totul a fost ok.
Acum am 2 baieti frumosi si sanatosi si sunt f mandra!!!!
Va pup!

P.S. Cosmin seamana f mult cu tatal meu....adica s-a aruncat in neam cum se spune, nu are nimic de la tatal sau! Deaceea cred ca tata il iubea f mult pe Cosmi.

asa a hotarat sponsorul ... sa dureze atat! va asteptam cu povesti pana atunci!

asta este...ne conformam dorintelor sponsorului...pana at citim povesti...frumoasa si povestea ta Ramona. ai doi copii superbi

foarte frumoasa povestea ta ramona m-a impresionat f mult..felicitari ai fost si esti o luptatoare..ai stiut ce vrei de la viata in acele momente k sa-ti fie bine si pe viitor

multumes, un sut in fund, un pas inainte!
doar ca eu am luat mai multe.

lasa Ramona ca viata va avea grija sa te raspalteasca

Dupa ce ne-am casatorit, ne doream enorm un copilas. Am decis totusi sa asteptam deoarece eram in ultimul an la facultate, urma licenta si lucram in acelasi timp.

Dar Dumnezeu a considerat ca e timpul sa daruim iubire din iubirea noastra si imediat a venit vestea ca vom avea un bebe. Au urmat clipe minunate, sentimente contradictorii, fericire si teama, nerabdare si speranta.

Insa la 4 saptamani de sarcina au inceput problemele. Aveam sangerari foarte mari. Am mers la spital unde doctorita a putut sa salveze mica noastra minune. Am urmat tratament, totul parea in regula pana in saptamana a 8-a cand mi-a zis ca este posibil ca sarcina sa se opreasca din evolutie. Desi eram innebunita dedurere, am incercat sa fiu optimista si sa lupt pentru copilasul care era totul pentru noi.

Urmatoarea saptamana primeam in sfarsit o veste buna. Copilul era bine, asa ne-a zis doctorita.Totusi am vrut sa auzim si parerea unui alt medic si la 24 de saptamani am facut o morfologie fetala la Iasi unde am avut surpriza sa aflu ca era fetita si ....ca are o malformatie congenitala cardiaca.

Nu puteam sa cred. Am simtit doar mana sotului meu care ma strangea cu putere si lacrimile care-mi inundau trupul. Medicul ne-a spus ca fetita trebuie operata neaparat in primele 3 saptamani de viata, dar sa repetam morfologia urmatoarea saptamana. Nu pot uita acea zi de 4 iulie. Dimineata la ora 9 sustineam examenul de licenta si imediat am plecat la Iasi unde dl. dr. ne-a confirmat diagnosticul: transpozitie de vase mari. Am mai consultat si alti specialisti la Bucuresti, Tg. Mures si acelasi diagnostic.

Am continuat sa fiu monotorizata la Bacau si Tg. Mures. Medicii au decis ca e mai bine sa nasc la Tg. Mures, ca nou-nascutul sa poata fi preluat imediat de catre neonatologi si chirurgii cardiologi. Dar in ziua cand am ajuns de la ultimul control, au inceput contractiile. Ce speritura am tras! M-am prezentat la spitalul din Bacau, unde am nascut o fetita de 2.900 si 50 cm. Dupa cateva ore au venit cei de la Smurd si mi-au luat-o.

Nici macar nu o vazusem, nu o auzisem, incercam doar sa-mi amintesc imaginea ei de la ultimul ecograf. Dupa 4 zile m-au externat si am plecat urgent la ea. Era la terapie intensiva, atat de micuta, de fragila. Am inceput sa ma storc si sa ii dau laptic (prin sondita). La fiecare 3 ore mergeam la ea si ma lasau sa o vad cum papa. In ziua in care a implinit 25 de zile au luat-o pentru operatie.

Am simtit cum ma sfarsesc, 11 ore a durat operatia, 11 ore de durere. Dupa operatie au intubat-o imediat si au lasat-o cu sternul deschis, sedata, inca 2-3 zile, deoarece toate organele ii erau inflamate. Medicii erau rezervati, imi spuneau ca depinde de ea si de Dumnezeu ca sa supravietuiasca. Dupa ce i-au inchis sternul, m-au lasat sa o vad (o singura data pe zi cate jumatate de ora). Nici nu se vedea de atatea tuburi.

Au urmat 2 luni de complicatii si tratamente (i s-a infectat plaga si a fost redeschisa), parca nu se mai termina. Dar noi luptam pentru ea si ea pentru noi. In ziua in care a implinit 2 luni am tinut-o pentru prima data in brate, iar dupa urmatoarele 2 luni am inceput sa o alaptez. Cand a implinit 3 luni ne-au externat, urma sa mergem acasa cu putin inaintea sarbatorilor de iarna.
Ce putea fi mai frumos decat noi acasa, toti impreuna (micuta Lorena, tati si eu). Ajunsesem la etapa cand ne bucuram de fiecare noapte alba, de fiecare plans al micutei noastre, de fiecare clipa cand incercam sa-i alinam durerea si sa uitam prin ce am trecut.

Acum se implineste 1 an de la operatie (ea are 1 an si 3 saptamani) si nu pot spune decat ca Lorena (alintata "Piscot")este o fetita minunata, vasela, activa, curioasa si isteata. De la 10 luni merge singurica, papa, alearga, deseneaza (imagini inexplicabile), se bucura de viata.

Vreau sa-i multumesc lui Dumnezeu ca ne-a dat putere sa trecem peste tot si trimisilor lui: Dr. Iliiev G. (Iasi), Dr. Marius Matei, chirurgul cardiolog care ne-a incurajat pe toata perioada sarcinii si dupa, Dr. Suciu Horatiu, chirurg cardiolog, Dr. Carmen Movileanu, un om deosebit care a fost ca o mama pentru Lorena, si la toata echipa de la IBCv Tg. Mures.

Viata inceteaza cand incetam sa mai visam, speranta moare cand incetam sa credem, asa ca, dragi mamici, luptati pentru copilasi, suferinta trece, vin clipe frumoase, sa ne bucuram de ele.

foarte frumos fetelor

ramona a scris:
multumes, un sut in fund, un pas inainte!
doar ca eu am luat mai multe.

cam asa este,te felicit ca ai avut putere sa mergi mai departe

Asa este!Unii sufera mai mult alti imai putin...finalul conteaza!
Cica se zice ca D-zeu da cat poate duce omul respectiv...si bune si rele.